Nașterea Lui - experiența mea

Una dintre urările-imperativ folosite în preajma sărbătorii Crăciunului, întâlnite mai ales în limbajul de amvon sună cam așa: “Isus să se nască în inima ta!” Dincolo de aparenta încărcătură de duh și spiritualitate din această urare, mă întreb cât este ea de corectă și din punct de vedere biblico-teologic. Adesea avem tendința să adoptăm sloganuri care sună bine însă care lasă de dorit în veracitatea mesajului transmis. Mă întreb, cât se poate de serios, dacă nu cumva și expresia aflată în vizorul nostru cade sub același tipar vicios al înșelării inocente. Ceea ce vor frații mei să transmită atunci când îi îndeamnă pe alții la această experiență spirituală se referă, cu siguranță, la începutul unei relații cu Hristos. Spus în alte cuvinte îndemnul ar suna astfel: “primește-l în inima ta pe Isus!” Da, îndemnul e bun, e cât se poate de biblic. Problema însă apare atunci când vrem să îl cosmetizăm în metafora Crăciunului. Este interesant să observăm că marile etape cu caracter mântuitor din viața/moartea Domnului Isus pot fi multiplicate, conform Bibliei, și în viața noastră. De exemplu, Biblia vorbește despre suferințele Domnului, dar și despre faptul că noi suntem chemați să suferim împreună cu El. Sau însușirea morții Domnului în viața noastră se face printr-o chemare la a muri împreună cu El. Sau, în final, învierea Domnului trebuie să aibă ca răspuns în viața noastră învierea împreună cu El la o viață nouă. Merită să observăm că creștinul este chemat să se identifice cu suferințele, moartea și învierea Domnului, să le personalizeze în propria experiență duhovnicească. Dar, când vine vorba despre nașterea Lui, cum ar trebui să punem problema? Putem să spunem la fel ca în cazul suferințelor, morții și învierii? Ne putem referi la o identificare spirituală a noastră cu nașterea sa? Eu cred că da. Întrebarea mea merge mai departe: cum ar trebui să arate această identificare cu nașterea Mântuitorului? Sau, mai degrabă, cum o putem descrie? Este corect să o descriem ca pe o naștere a Lui în inima noastră, ca pe o re-naștere, sau mai degrabă procesul nașterii ar trebui să ne aparțină? Eu cred că atunci când Domnul intră în inima noastră nu o face timid, sfios, pe nesimțite, ca să nu ne deranjeze. El vrea să intre în inima noastră ca domn, nu ca prunc. Pruncul sunt eu, cand mă nasc din nou. El nu e micuț! E mare, măreț, preaînalt! Așadar, nașterea Lui – experiența mea  nu se manifestă prin pruncia Lui în mine ci prin nașterea mea în El.

Demascarea Ispitei - Dinu Burzo - Faclia Seara Tinerilor 13.05.2012

halba teologica: Calvinizarea evanghelicalismului românesc

halba teologica: Calvinizarea evanghelicalismului românesc: Calvinismul, cel clasic și cel neo-reformat, este în plină expansiune în lumea evanghelică în general și la români în mod specific. Asis...

Datini, clișee. folclor (1)

Ne tot lăudăm noi, evanghelicii, că sursa de inspirație și chiar norma pentru viața creștină este Scriptura, însă nu pot să trec cu vederea amara realitatea ce contrazice flagrant acest discurs dulceag și idealist. Realitatea este că și noi, cei ce criticăm abandonarea în tradiție a unor biserici clasice, avem datinile, obiceiurile și clișeistica noastră care ne servesc de ochelari prin care să înțelegem și să interpretăm realitatea spirituală revelată în scripturi. Exemplul pe care il voi pomeni acum este poziția evanghelicilor vizavi de botez. Deși învățătura de la catedră este de calitate, cea de la amvon lasă, de multe ori, de dorit. Așa de des mi se dă să aud în predici eroarea că botezul este legământul pe care un om îl face cu Domnul, încât îmi dau seama că există o profundă lipsă de înțelegere, la nivelul maselor, a relației dintre botez și nașterea din nou sau a relației dintre vechiul legământ cu cel nou. În virtutea acestei înțelegeri greșite perpetuăm și practica mărturiei în fața celor văzuți și a celor nevăzuți, când promitem devotament neclintit și necurmat. Acuma e drept că botezul este mărturia unui cuget curat, dar mă întreb în ce fel servește el de mărturie? Oare nu chiar prin actul scufundării noi mărturisim moartea față de vechea viață și învierea la o nouă realitate spirituală? Dacă așa ar sta lucrurile, atunci cuvintele însoțitoare ar fi de prisos, aproape că ar diminua din puterea de expresie, din relevanța actului în sine. Mă întreb  unde spune biblia că botezul este legământ? Și, dacă e legământ, al câtelea este, al doilea sau al treilea? Despre al treilea nu am citit nicăieri în biblie; despre al doilea, da. Dacă este al doilea, atunci ce valoare mai are nașterea din nou care trebuie să preceadă acest act sfânt? Dacă însă nașterea din nou reprezintă momentul noului legământ, pe care Domnul îl inițiază, atunci de ce vrem să îi anulăm puterea, înlocuindu-l cu un altul? Să fie doar vorba de simple clișee bisericești folosite prost? Sau, mai rău, am ajuns oare în situația critică în care folclorul conturează doctrinele evidente în clișee nereușite? Dacă așa stau lucrurile, cred că este momentul întoarcerii la biblie. Putem oare, sau tradiția e o caracatiță prea puternică pentru a mai putea scăpa din înșelătoarele-i învăluiri?

Meritul jertfei divine sau celebrarea vredniciei personale?

Cina Domnului, sărbătoarea pe care Isus Însuși a instituit-o, a fost , adesea, în istoria bisericii, un prilej de mari dispute și confuzii. Sărbătoarea care, printre altele, simbolizează chiar unitatea trupului lui Hristos, paradoxal, a servit de atâtea ori ca pretext de dezbinare. Comunitățile creștine nu au ajuns la un comun acord în privința semnificației acestui moment sacru, a frecvenței cu care trebuie celebrat, a ceea ce reprezintă elementele și chiar a atitudinii cu care creștinii sunt așteptați să îl abordeze. Din cauza aceasta, în multe biserici, azi, se pot vedea, fie oameni care banalizează sărbătoarea, fie dintr-aceia care îi dau atâta importanță, încât riscă să o pună deasupra altor experiențe spirituale. Văd creștini care întâmpină Cina Domnului cu dorințe de sfințire a propriei persoane și de curăție personală, care, însă, din păcate, limitează curăția doar la momentele/zilele premergătoare Cinei, făcând ca viața lor să lase de dorit în restul zilelor. Astfel de atitudini dezechilibrate sunt întreținute în mod bolnăvicios de o lectură neatentă și alimentată de preconcepții, a textelor biblice consacrate. Am să exemplific cu pasajul cel mai cunoscut care face referire la Cină – 1 Cor. 11 – din care mă voi referi la două versete. Versetul 27 este adesea “citit” în felul următor: “De aceea, oricine mănîncă pâinea aceasta și bea paharul acesta și nu este vrednic, va fi vinovat de trupul și sângele Domnului.” La fel, versetul ce urmează e mereu “citit” astfel: “fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși și așa să mănânce sau să nu mănânce din pâinea aceasta și să bea sau să nu bea din paharul acesta.”  De când și până când ne trezim noi să schimonosim Cuvântul în așa măsură încât să încapă pe calapodul propriei tradiții, a moștenirii religioase transmise din generații? Dar, mai mult, de ce să lăsăm tradiția să vorbească acolo unde Scriptura nu vorbește sau să completeze acolo unde Biblia este atât de clară? Da, din păcate, am reușit (nu noi, alții – sper!) să transformăm sărbătoarea care reprezintă jertfa Domnului pentru cei nevrednici, păcătoși, în celebrarea meritului propriu. Cine se apropie de elementele cinei? Cei care s-au pregătit pentru a fi vrednici, sau cei care își recunosc nevrednicia și nevoia disperată de har? Mă tem că în momentul în care ne vedem vrednici, nu mai avem nevoie de ceea ce reprezintă pâinea și rodul viței: jertfa salvatoare; de ce, atunci, sa ne mai împărtășim? Luther a spus odată: “Lăsați-l pe Dumnezeu să fie Dumnezeu.” Karl Barth a spus și el: “Lăsați Biserica să fie Biserică.” Eu vreau să spun: “Lăsați Biblia să fie Biblie!”…fară să o eclipsăm cu tradițiile și obiceiurile noastre. 

Maturizeaza-te!

(de pe blogul sotiei mele: http://persiburzo.blogspot.com/2012/01/maturizeaza-te.html)

Cat ne mai place sa dramatizam… 

Viata noastra n-ar avea nici o culoare - contururi nereusite pe o bucata de hartie roasa si ingalbenita, daca n-am trai cu senzatia tragediilor zilnice. Totul doare, viata este nedreapta, prietenii dezamagesc, sansa ne ocoleste - abia in felul asta, credem noi, traim intens…

Orice lucru bun ni se pare firesc, prin urmare nevrednic de apreciat, orice fapta frumoasa trece neobservata, daca nu ne este adresata, daca nu ne schimba noua viata. Adoram sa vorbim despre suferinta (sau sa scriem despre ea), sa fim compatimiti, dar facem pe durii, pretindem ca suntem obisnuiti cu durerea, tragem aer in piept, cu o mimica afectata, si rostim gol si fals: “va fi bine!”, la urma urmei, “suferinta ne face mai frumosi”... omitem insa ca asta se intampla atunci cand ea este legitima...

Ce daca am fost mintiti, inselati, tradati? Li se intampla tuturor! Ce daca prietenii ne dezamagesc? Nu suntem primii care am patit-o si nici nu va fi ultima oara! Ia fii mai precaut cu ce lasi sa se vada, filtreaza multimea punctelor tale slabe afisate cu atata seninatate de parca asta te va face mai admirat pentru curajul de a te destainui… gratuitati lipsite de valoare in ochii necunoscutilor… Ce daca suntem nedreptatiti? Indraznim sa ne comparam cu nenorocitii care traiesc asta in fiecare zi, o simt in toti porii si, cu toate astea, tot se trezesc urmatoarea zi, continua, nu-si pun streangul in gat? Ce daca sansa ne ocoleste? Fa o medie! Nu ratacesti pe strazi, nu dormi in cutii de carton, avand o sticla puturoasa drept companie… Nu mananci radacini de copac in nu stiu ce pustie, nu te ascunzi intr-un beci de teama ca oriunde, in fata casei tale, ar putea astepta, in mod nefast, sub talpa piciorului tau, o mina. Nu strangi la pieptul tau trupul neinsufletit al copilului tau mort de frig si nici nu-ti “lingi bubele” de pe carnea ta macinata de o boala cumplita (lista ar putea continua)... Ce daca?! Nu spun ca nu doare, ca nu arde, ca razvratirea, manifestata sau nu, nu-ti poate otravi sufletul (nu asta e ideea), doar ca toate aceste "intepaturi" ar trebui sa fie treaba mea, sa mi le ingrijesc singura (asta daca nu cumva e vorba de o cangrena care sa necesite interventie specializata), prin urmare, n-am sa umblu dezbracata, afisandu-mi petele ce se vor scarpinate, doar pentru a starni mila si mirarea celor din jur - care, credem noi, n-au parte nici macar de atat, habar n-au prin ce trecem! De parca lumea ar fi un norisor in puful caruia se odihnesc toti, numai sub talpa mea salasluind cea mai neagra gaura... Patetic! 

Cat de egoisti, narcisisti, inconstienti si superficiali trebuie sa fim incat la fiecare nemultumire sa privim incruntati, cu maxilarul inclestat, in sus? Sa dam vina pe “divinitate” - vorba unei cantarete de muzica crestina care la TV nu indraznea sa pronunte numele lui Dumnezeu! (bine ca o faceau toti ceilalti concurenti, increstinati din pantece). Cautam mereu chestii motivatoare, care sa ne invete cum sa ne traim viata, ne petrecem zilele in fata monitorului, cautand scuze in afirmatii si citate siropoase, dar uscate de orice continut real: “daca-i las pe toti sa stie prin ce trec e pentru ca am incredere in ei, nu pentru ca imi place sa ma plang” (am parafrazat si generalizat pentru ca asta facem de fapt) etc… Ne ingropam in aplicatii facebook care sa ne raspunda la intrebarile existentiale, am zice: “Voi supravietui in 2012? Care este data mortii mele? Cand ma voi casatori? Cati copii voi avea? Cat de bogat voi fi? Ce masina mi se potriveste? etc”… Superficiali, cu mintea goala… actionam aproape mecanic… “Aaaa, pai am raspuns intrebarilor doar de FUN!“ Dar si asta spune ceva despre tine!

La numai 20 de ani, ne laudam ca am trecut prin multe, ca am suferit incredibil de mult si ne simtim atacati de afirmatiile altora care ne intreaba “vorbesti din experienta?” atunci cand ne dam cu parerea despre cum ar trebui sa reactionam in anumite situatii “dureroase”. Atata timp cat ai un acoperis deasupra capului, o familie, o bucata de paine si un pahar cu apa de care sa te bucuri in fiecare zi, n-ai pierdut pe cineva drag intr-un mod tragic si nu suferi de vreo dizabilitate care sa te impiedice sa faci ceva ce-ti doresti foarte mult sau care sa atraga batjocura sau dispretul “animalului” din omul de langa tine (etc.), cred ca ar trebui sa te gandesti de doua ori inainte sa te plangi pentru ca te-a mintit cineva in care aveai incredere, pentru ca a strigat seful la tine sau ti-a taiat din leafa, pentru ca azi ti-au suspendat netul pentru neplata la timp, pentru ca te persecuta nu stiu ce profesor, pentru ca esuezi in relatii, pentru ca ai pus cateva kilograme in plus, pentru ca nu esti apreciat de cine vrei tu si lista poate continua la nesfarsit... (pentru a-ti satisface curiozitatea, vezi FB).
Cand te roade ceva, uita-te la Iov, vezi daca mai indraznesti sa deschizi gura… Pentru linistea ta si binele sufletului tau, cand viata pare sa-si bata joc de tine, priveste la cei care n-au nici cat negru sub unghie, care nu se bucura de avantajele de care beneficiezi tu, care nici nu viseaza sa fie in locul tau… Esti singura? Daca te macina asta atat de tare si nu te poti bucura de compania prietenilor tai proaspat casatoriti fara sa cartesti in inima ta, creeaza-ti anturaje care sa nu-ti aminteasca lucrul asta in fiecare zi si alege sa faci ceva cu timpul tau, ceva ce, poate, amicii tai “impliniti” nu mai pot sa faca. Experimentezi constant (sau nu) falimentul in relatii? Esti usor manipulabil? Te ranesc la nesfarsit cei carora le oferi mai mult decat iti cer ei? Cauta vindecarea in relatia absolut perfecta cu un Dumnezeu ce nu dezamageste niciodata, iar El te va invata sa relationezi cu fiintele imperfecte in care, de prea multe ori, ne cautam implinirea in mod fatalist. Nu-ti sunt implinite nevoile materiale? Reevalueaza-ti-le si cauta sa descoperi lucrurile cu adevarat importante, care dau sens si care te imbogatesc sufleteste! Nu spun nimic nou, stii toate lucrurile astea, dar cred ca cineva trebuie sa-ti strige in ureche: “maturizeaza-te!” 

N-am crescut in puf, dar pot spune ca mi-au fost implinite nevoile esentiale... N-a fost totul si intotdeauna roz, dar am ales sa ma bucur de atat cat am si sa pretuiesc lucrurile cu adevarat importante, valoroase... Am iubit, detestat, admirat, dispretuit si ignorat in mod subiectiv sufletele care au trecut pragul existentei mele (as minti daca as spune ca i-am iubit crestineste pe toti). Iubesc viata asa cum e ea... cu nisipurile ei miscatoare, cu  drumuri ce nu se opresc pe marginea prapastiei, ci continua, chiar daca numai cu un fir subtire, intins deasupra ei, neavand intotdeauna parte de o bifurcatie atunci cand vezi negru in fata ochilor... Dar, pe langa toate astea, ai parte de cele mai fabuloase peisaje, de cele mai ingenioase ghicitori si cele mai provocatoare puzzleuri. Atat ca... viata iti va raspunde cu aceeasi moneda: o inima multumitoare va avea parte de fidelitatea cu care existenta aceasta o poate rasplati, dar o inima goala, sumbra si nemultumita, se va intoarce in "Egipt" cu fiecare ocazie, se va invarti in cerc printre dune de nisip, la cativa pasi de "laptele si mierea" de dincolo de movila de pamant ce-i obstructioneaza campul vizual... Maturizeaza-te, inainte sa ai parte de ceva cu adevarat crunt, nu-ti ispiti "destinul" cu lamentatii copilaresti!